Povestea Melindei Teohari
Nu mi-am propus vreodată să deschid restaurante sau să mă bag în afaceri. Lucram ca jurist într-o firmă de avocatură, cu o viață destul de așezată și aparent fără prea multe surprize. Dar în timpul liber, altă poveste: găteam mult. Poate chiar prea mult. Niciodată nu știam să fac mâncare doar pentru mine și partenerul meu. Făceam porții mari, de parcă așteptam oaspeți la fiecare masă. Și, sinceră să fiu, chiar așa se întâmpla de multe ori. Mâncarea adună oamenii la masă, iar eu adoram să am prietenii în jur, să povestim, să râdem, să ne bucurăm.
Când am pornit la drum, visul meu era simplu: să creez un loc unde oamenii să se bucure de mâncare așa cum mă bucuram eu când găteam pentru prieteni. Nu aveam multă experiență în domeniu, dar aveam o dorință nebună de a-i aduce pe oameni împreună.
De la o pasiune și o dorință de a face ceva diferit până la a deschide prima cârciumă a fost un salt mare. Dar nu imposibil. Soțul meu m-a susținut și m-a ajutat să pun ideea pe picioare, cu sugestii, dar mai ales cu resursele financiare necesare. Prima mea afacere a fost Paninaro, pe care l-am preluat în 2019. A funcționat aproape cinci ani. Apoi, împreună cu Mihai Toader, am deschis Soro Lume. Dar, cum am simțit că trebuie să fac o schimbare, m-am retras și m-am concentrat pe un nou proiect: Dumicat. L-am deschis pe 1 decembrie 2023 și, de atunci, scriem împreună o poveste nouă.
Apoi am înțeles cum stă treaba cu HoReCa și, crede-mă, nu-i deloc așa cum te aștepți. Când îți deschizi un loc de genul ăsta, nu stai în bucătărie toată ziua, ci începi să te ocupi de tot ce înseamnă management, logistică, aprovizionare, rezolvat probleme – exact partea care-mi place cel mai puțin. În lumea mea ideală, aș sta în bucătărie cât e ziua de lungă, aș lua feedback de la clienți și m-aș bucura de farfuriile goale. Dar realitatea e diferită. Dacă vrei ca o cârciumă mică să supraviețuiască, trebuie să fii pregătit să te implici peste tot.
Cea mai mare provocare pentru mine e să am răbdare. Și trebuie să-mi reamintesc constant că lucrurile bune nu se întâmplă peste noapte. E un proces, iar uneori parcă durează o veșnicie. Dar dacă mă uit înapoi, îmi dau seama cât de mult am construit deja. Problema e că nu poți da fast forward și să sari direct la partea în care lucrurile merg strună. Trebuie să trăiești fiecare zi cu tot ce aduce ea – provocări, lecții, satisfacții mici.
Cel mai mare stres vine din relația cu statul. Birocrația și avalanșa de hârtii sunt copleșitoare, mai ales când ești un antreprenor mic. Dacă ai un vis frumos, statul te trezește rapid. E greu, mai ales când vrei să creezi un loc mic, local, apropiat de comunitate, și nu un lanț de restaurante. Dar, până la urmă, asta vreau eu: să fiu parte dintr-o comunitate, să cresc alături de ea și, poate, într-o zi, să las afacerea asta mai departe, ca pe o moștenire de familie. Mi-ar plăcea să știu că, într-o bună zi, altcineva din familie va continua ce am început eu, la fel cum cresc lucrurile în natură: încet, dar sigur.
Dar nu visez la lanțuri de restaurante sau cafenele imense. Dumicat e un loc mic, dar cu suflet mare. Ne dorim să fim cârciuma de cartier unde oamenii vin după muncă, înainte să ajungă acasă. Să fim locul unde își aduc prietenii și familia în weekenduri, unde să împărtășească vești bune sau mai puțin bune. Vrem să facem parte din viața lor de zi cu zi, să fim acolo când au nevoie de noi.
Când vine vorba de clienți, mă întreb deseori: „Oare le sunt simpatică? Oare apreciază ce fac? Simt că fac parte din comunitatea lor?” Poate n-o să aflu niciodată sigur, dar îmi place să cred că mă privesc cu îngăduință și că mă consideră una de-a lor.
Dacă ar fi să dau un sfat cuiva care vrea să intre în HoReCa, ar fi acesta:
Nu-ți investi economiile în afacerea asta fără să știi clar în ce te bagi. Te așteaptă ani de muncă grea și de răbdare.
Antreprenoriatul în România e ca decizia de a face un copil: pe hârtie, niciodată nu pare momentul potrivit, dar, cumva, surprizele de pe parcurs fac ca totul să merite.
Drumul meu nu s-a încheiat. Mai am mult de muncă. Uneori, mă simt copleșită. Dar am învățat că, dacă vreau să construiesc ceva valoros, trebuie să am răbdare. Iar pentru mine, răbdarea e, fără îndoială, cel mai mare challenge.
