Povestea lui Eugen Pocian
Totul a început imediat după Revoluție, în anii '90. Lucram într-o fabrică, dar vremurile erau grele și aveam nevoie de o schimbare. Așa că am luat o decizie care mi-a schimbat complet viața: să plec în Italia. Acolo aveam un prieten care m-a ajutat să îmi găsesc un loc de muncă. Nu era nimic legat de meseria mea dar am acceptat. Am început de jos, ca spălător de vase, în 1991, la un restaurant din Milano.
Primii ani au fost extrem de grei. Nu știam limba italiană, iar experiență în bucătărie nu aveam deloc. Practic, am fost aruncat într-o lume complet nouă. Însă, dincolo de dificultăți, atmosfera restaurantului m-a cucerit. Era ceva fascinant în felul în care oamenii din bucătărie lucrau împreună, în energie, în ritmul acela rapid. Încet-încet, am început să învăț – de la spălatul vaselor am trecut la curățat legume, apoi am devenit ajutor de bucătar. Munceam mult, uneori chiar peste puterile mele, dar îmi plăcea. Dimineața făceam curățenie, spălam, iar apoi mă implicam și în sala de mese, unde învățam serviciul la mese.
Am făcut toți pașii necesari ca să cresc în această meserie. După ce am învățat limba, m-am înscris la un curs de somelier și am început să studiez serios. În 1993 am terminat cursul și, în 1994, am avut ocazia să particip la un concurs pentru un post de somelier pe Insula Elba. N-am câștigat acel post, pentru că alți candidați aveau mai multă experiență decât mine, dar am rămas să lucrez acolo, în restaurant, și am continuat să învăț. În sezonul următor, bucătarul principal s-a îmbolnăvit, iar eu am preluat bucătăria. Atunci a fost momentul în care am simțit pentru prima dată că acest domeniu este ceea ce vreau să fac pentru tot restul vieții.
Pe Insula Elba sezonul dura de la Paște până la Ziua Morților, iar iarna mă întorceam la Milano să lucrez. În toți acești ani, mă străduiam să mă întorc acasă, în România, măcar de două ori pe an, să-mi văd soția și copilul. A fost o perioadă extrem de dificilă. Dacă vrei să ai succes în domeniul HoReCa, trebuie să faci multe sacrificii, iar timpul petrecut departe de familie a fost cel mai mare sacrificiu pentru mine.
În 1998, după ani de muncă în Italia, m-am hotărât să mă întorc în România și să deschid primul meu restaurant. Obiectivul meu era simplu: să le arăt românilor ce înseamnă bucătăria autentică italiană. Nu voiam să fac compromisuri, voiam să creez un loc în care oamenii să poată gusta mâncare italiană adevărată. La început, era o afacere mică, iar eu și soția mea lucram cot la cot în bucătărie. Am început cu preparate simple, cum erau pastele cu șuncă, smântână și ciuperci. Cu timpul, am reușit să ne facem o clientelă fidelă, iar restaurantul a crescut. Azi, restaurantul nostru este unul dintre cele mai vechi din Oradea, deschise după Revoluție, și mă mândresc că am rezistat de-a lungul timpului, trecând prin toate etapele posibile.
Am investit continuu în mine. În 2008, am urmat cursurile Academiei Alain Ducasse din Franța, ceea ce mi-a schimbat complet perspectiva. Am înțeles că trebuie să aduc lucruri noi, să evoluez. Am început să lucrăm cu fructe de mare, am adus pește proaspăt din întreaga lume și am creat un meniu care ne-a diferențiat de alte restaurante. Dar munca nu s-a oprit aici. În 2001, am deschis prima noastră pizzerie, iar în timp, am descoperit o nouă pasiune: pizza. Azi suntem recunoscuți oficial ca fiind prima pizzerie napoletană din România. Echipa noastră participă la competiții internaționale, a câștigat Cupa Croației, iar pizzarul nostru a participat deja la două campionate mondiale.
A fost un drum greu, plin de sacrificii, dar și de satisfacții imense. Am învățat că în HoReCa trebuie să cunoști toate aspectele restaurantului. De aceea, chiar și acum, dacă cineva din echipă lipsește, pot oricând să preiau rolul respectiv. Muncesc alături de echipă, îi învăț și îi cresc. Este foarte important să fii aproape de oamenii cu care lucrezi, să îi remunerezi corect și să le recunoști meritele. Doar așa poți construi o echipă loială și solidă.
Un moment extrem de dificil pentru noi a fost pandemia. A fost o provocare enormă, mai ales că mâncarea noastră nu se pretează pentru delivery. Pastele, de exemplu, dacă ajung la client după 30 de minute, se transformă într-o masă compactă, fără savoare. Totuși, am reușit să trecem peste acea perioadă dificilă, iar azi suntem mai puternici.
Ceea ce mă motivează cel mai mult este dragostea pentru bucătărie. După 33 de ani în acest domeniu, încă simt aceeași pasiune ca la început. Bucătăria este un domeniu care te obligă să te reinventezi constant. De fiecare dată când simți că ajungi la un plafon, trebuie să schimbi ceva, să înveți ceva nou. Este esențial să studiezi continuu. Particip la cursuri, competiții, mă uit la ce fac cei mai buni din domeniu și învăț de la ei. Astăzi avem acces la informație mai ușor ca oricând – nu există nicio scuză să rămâi pe loc.
Acum lucrăm la un proiect de suflet: o școală pentru bucătărie și pizza. Vrem să creăm un spațiu în care să formăm noi generații de profesioniști, să le oferim tinerilor din România șansa de a învăța direct de la oameni cu experiență. Am organizat deja cursuri și evenimente gratuite, aducând campioni mondiali să demonstreze tehnici noi. Cred că atunci când ai cunoștințe și experiență, este datoria ta să le împărtășești cu ceilalți.
Privind în urmă, pot spune că succesul meu a venit prin răbdare, muncă grea și pasiune. Nu există succes rapid. Tot ce am realizat s-a construit în timp. Dacă îți place ceea ce faci și pui suflet, succesul va veni. Iar recunoștința clienților este cea mai mare răsplată pe care o poți primi.
